dr. eng. Petru Cupsa


The aim of the optimization of flour maturation installations is to optimize their functional and constructive parameters.

For this the following conditions must be met:

– Knowing the functional role of each subassembly of the installation and the possibility of optimizing each parameter;

– Optimizing the conditions for the enhancement of the chemical reactions that take place inside the installation and controlling these conditions;

– Modelling the optimum temperature factor inside the installation, so that the flour will not suffer biochemical mutations that can harm the dough-making process;

– Creating the necessary conditions for the stratification, fluidization and homogenization of the flour inside the installation, during which the heat exchange should be progressive, continuous and optimum;

–  Assuring an optimum, uniform and stable loading in the working chamber;

– Searching the method of optimizing the flow of air introduced into the installation


In order to control the functioning of the installation and check the stability of its parameters, the following parameters must be known:

1.- the air flow generated by the centrifugal fan and by the heating device fan;

2.- the temperature of the above-mentioned air;

3.- the humidity of the air introduced by the centrifugal fan;

4.- the humidity of the flour at the entry into the maturation chamber;

5.- the temperature of the flour at the entry into the maturation chamber;

6.- the humidity of the flour at the exit from the maturation chamber;

7.- the temperature of the flour at the exit from the maturation chamber;

8.- the pressure inside the maturation chamber;

9.- the colour of the flour at the entry into and exit from the installation.

Based on the control of these parameters, the following steps will be taken, as appropriate:

a) modifying the air flow generated by the centrifugal fan;

b) modifying the temperature of the air introduced into the installation;

c) modifying the quantity of flour introduced into the maturation chamber;

d) modifying the flour floating speed;

e) modifying the humidity of the flour.

2. 1. The primary processing of information

2.1.1. Requirements regarding the collection and following-up of the primary data

The research methodology provides that the primary data for the determination of the optimum operation parameters should be known and defined as unconverted exit measures.

For this the following requirements must be met:

– the installation should allow that a large amount of data be measured;

– the data should be measured easily, fast and accurately;

– during the trial phase the technologist should check if the exit measures are recorded accurately and should be able to intervene in order to modify or correct the recording.

2.1.2. Determining the proposed optimization mathematical model

The systems of optimal management of the industrial processes involves the use of process computers. In this case the computer receives information about the actual status of the process through the transducers and the process coupling equipment (the installation of fluidization). The implementation and efficiency of the application of optimal management algorithms is determined by the accuracy of the information received by the computer from the process. [1]

The information transmitted from the process to the computer imply some continuous mutations, in the sense of reversibility, with the mention that we will also have distortions due to the non-linearity of the static characteristics, to the noises and delays delays within the maturation installation on each transfer line. In order to eliminate the distortions that parasite the signals. Therefore, in order to determine with a certain accuracy the current value of the measure that is being determined, it is required to process first the signal received from the transducer (converter). Depending on the nature of the signal distortion, this will be subjected to such operations as conversion, filtration, interpolation/extrapolation, etc. [ 4 ]. Most transducers – of composition, level, pressure and other physical measures (electrical, mechanical) – have a linear static characteristic, where u characterizes the technological process, expressed in measuring units. Seeing fig. 1, the data conversion relation can be written as:


Figure 1. Conversion of linear data

Most times the non-linear static characteristics are incompatible with the functions having the form:  and are difficult to express explicitly, but in the majority of the cases the static characteristic (for example in the transducers of temperature and composition) is presented by the supplier of the transducers under the shape of some calibration tables. In these calibration tables the function is expressed through a series of values  of the transducer exit measure, to which correspond the table values of the measured determined in the range and discreted with a constant step. Between the extreme values of the determined measures and  the intermediary values are arranged:


Figure 2. Conversion of data in the non-linear translator

In all these cases, where the static characteristic is non-linear (fig. 2.) and is represented in the table as, we can introduce the table in the computer’s memory, and when the computer gives a value that requires conversion, such as , we can apply the following relation:

,                          (3)

which is deduced from the data linear interpolation condition:

.                   (4)

Following relation (4) we find that the conversion algorithm resides in searching in the table the value  that is closest to the y value received and then searching the corresponding  and  values, after which relation (3) will be used.

This method is used in preliminary information processing with excellent results.

2.1.3. Data conversion using the polynomial interpolation

Should we consider the introduction of some tables into the computer’s memory, we would do nothing but block a part of this memory, while the operating memory would become inefficient. Therefore this is considered an unacceptable solution [6].

The conversion can be achieved most efficiently using one of the methods of approximating function  through a polynomial of rank n, having the following form:

.                        (5)

The conversion theory indicates as the purpose the approximation of function,[4] determining the  coefficients under the condition that the error in the interpolation points  should not exceed the maximum admissible approximation error . If we have m interpolation points, various values  will be obtained, one of which has the maximum value. It can happen that, for a rank n given to polynomial  the error could exceed the admissible error. In such cases the rank of the polynomial is raised and the coefficients values are recaclulated.

Next will be presented an extremely easy method [3] of determining the coefficients of optimal polynomial , approximating function  given through m=n+1 , the approximation polynomial having the following form:

. (6)

In relation (6.6) one must know the  coefficients. For this the values resulting from the measuring units of the determined measure  are also used. First is used the measure of , whose absolute value  represents the maximum deviation of polynomial  from function , in the interpolation points, which equals to:

.                        (7)

The number of unknown coefficients, the values obtained from the first n equations must verify the last equation. The measures below resulted from the experiences that were performed and only the interpolation polynomial had to be determined.

Thus we have the interpolation coefficients , which give a maximum error below the value of , which now can be expressed as a problem of optimization through linear programming. The interpolation approximation error for each point is: ,

.                             (8)

This value can be either positive or negative.

If we also impose the condition that the maximum deviation of the polynomial in comparison with the maximum error should satisfy the conditions, then:

,            (9)

we can write this under the form of a system of inequalities:

,                               (10)

where Pn(yi) is the polynomial approximating function f(y).

2.1.4. Processing and optimizing the data through statistic extrapolation based on one value

If a signal u(t) is present at the exit, the most usual approximation method is the statistic step extrapolation. The extrapolation based on the n previous values of the measured measure [7] is done through regression polynomials, using weighing functions :


With a range of non-systematized values we can consider the calculus as based on values as a statistic correspondence of the step extrapolation, with the difference that the value at the beginning of the interval is considered weighed:

.                 (12)

where:, represents the measured value. The error where

and is the standard measuring error [1] and is the extrapolation error.

When the weighing coefficient  is determined, the condition of minimizing the standard extrapolation error is imposed.

Thus, the extrapolated error is determined using the relation,

for .                                        (13)

Standard error.


This standard error reaches its maximum value at the end of the extrapolation interval :


If we compare the constant and the statistic extrapolation errors, the result is:

.                                  (15)


a) We can assert that the constant extrapolation error is bigger when  is bigger than the correlation function and the static extrapolation assures a double precision.

b) On the other hand, the self-correlating function, for the stationary processes, is always a time even function, monotonous decreasing with the increase of argument, which amortizes itself at.


1.  CANON, M. D., CULLUM, C. D., POLAK, E., Theory of Optimal Control and Mathematical Programming, McGraw-Hill, New York, 1970.

2.  CLYDE, M.C., Storage of Cereal and Their Products, Minnesota, 1995.

3.  ROS, V., A New Approach of Tillage Tools Analysis, Research and Development Conference of the Hungarian Academy of Science, Budapest, Hungary, 1996.

4.  SHEWRY, P.R., col. High Molecular Weight Subunits of Wheat Glutenin. Jurnal of Cereal Science, University of Bristol.1992

5.  SHERY,P.R., Plant Protein Engineering, Cambridge University Press, Cambridge1992

6.  URRY D.W., Conformation in Biology, Adenine Press, New York, 1983.

7.  WILDE, D. J., BEIGHTLER, Foundation of Optimization, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1967.



1. Înaintaşii şi contemporanii lui Pintea Viteazul

1.1 Măgoaja satul lui Pintea Viteazul

Satul, situat la graniţa dintre ţinuturile de legendă ale Maramureşului şi zona de nord a judeţului Cluj, este unul cu oameni muncitori, destoinici şi harnici.

Măgoaja este satul în care s-a născut eroul maramureşean Pintea Viteazul, cântat atât de frumos, ca nimeni altul, în baladele şi doinele nemuritoare ale acestui pământ.

Datele din documentele cercetate arată că satul a fost întemeiat în anul de graţie 1588, cu aproximativ 82 de ani înaintea naşterii eroului nostru.

Teritoriul actual al satului, fiind aproximativ nouăzeci la sută acoperit cu păduri seculare, constituia o bogăţie imensă pentru principat şi un loc ideal pentru vânătoare.

Principele Sigismund Báthory acordă demnitatea de ,,voivodul localităţii” întemeietorului acesteia, nobilul Ioan Bota Cupşa, venit din Cupşeni, care a găsit aici terenuri întinse, cu dealuri împădurite şi nelocuite, pe care el le-a întreţinut şi populat pe cheltuiala sa.

Principele Transilvaniei, Sigismund Báthory, încă de la începuturile existenţei localităţii, o anexează, în 1588, ,,cămărilor” Dejului şi acordă dreptul locuitorilor ,,din tată în fiu” de-a transporta sare de la Ocna Dejului în tot ţinutul.

Există controverse la diferiţi cercetători cu privire la anul înfiinţării satului, dar toate izvoarele credibile consultate atestă, fără posibilitatea de-a greşi, că venirea pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu a unui frate mijlociu, dintr-o familie nobilă, cu alţi trei fraţi care întemeiaseră, cu puţin timp înainte, satul Cupşeni, constituie începuturile existenţei Măgoajei, localitate în care vede lumina zilei Grigore Pintea (Măreţul), zis Viteazul.

Cele mai importante şi semnificative documente privind originea satului, precum şi evoluţia sa în timp, se găsesc în arhivele maghiare existente la Budapesta.

Nu sunt de ignorat lucrările deosebit de importante ale unor cercetători, care, de-a lungul timpului, au trudit asiduu la punerea în valoare a unor aspecte inedite cu privire la dezvoltarea şi evoluţia aşezămintelor româneşti în Transilvania.

Stabilirea originii satului Măgoaja, anul înfiinţării, precum şi numele unor oameni ai locului, care au fost înaintaşii legendarului erou, se impune de la sine.

Având în vedere nevoia de cunoaştere, considerăm problema abordată ca prioritară în ceea ce priveşte naşterea copilăria celui care a fost ,,unul dintre cei mai bravi români ai vremii sale”[11].

Nimeni şi niciodată nu va putea tăgădui existenţa nemuritorului Pintea Viteazul, Căpitanul lui Ràkóczi, omul care a trecut de la viaţă în legendă şi apoi în istorie, în anul 1703.

Redăm mai jos extrase din documente credibile, care au stat la baza documentării autorului privind originile lui Pintea Viteazul:

,,Hagyomány szerit e községet három Kupsa nevü testvér alapitotta, kik nem tudtak együtt megférni, az egyik itt maradt, a más Hollómezőn, a harmadik Mikolában telepedett le s róluk kapta a község nevét”[27].

(Numele satului Cupşeni provine de la numele celor trei fraţi Cupşa, care nu au reuşit să menţină pacea între ei, unul dintre ei a rămas aici, altul a plecat în Măgoaja, iar al treilea a plecat în Nicula).

Satul, la începuturile sale, atunci când Principele Sigismund Báthory, împreună cu Ioan Bota, ,,au bătut parul”şi au stabilit ,,mejdiile şi hotarul”, era situat în partea vestică a localităţii ,,la 2 km. distanţă de locul unde este amplasat actualmente”[59].

Numele pe care-l poartă acea zonă ,,de la începuturi” este Valea Caselor, dar, datorită unor calamităţi naturale repetate, inundaţii de proporţii, în anii 1610-1615, locuitorii se mută pe partea mai domoală şi mai întinsă a celuilalt versant, locul unde se află aşezat satul şi azi.

Chiar şi cu condiţia acceptării faptului că în zona Valea Caselor au existat doar câteva case, aspect cu care sunt de acord toţi cercetătorii credibili, şi nu tot satul, putem preciza că în acele case au trăit înaintaşii lui Pintea, ramura Cupşa a Lăscăienilor[60],[56],[41],[44].

În anul 1607, principele Sigismund Rákóczy, aşa cum era obiceiul timpului şi locului, conlocuitorilor de aici, care aveau merite în gospodărirea satului, ,,Costan Cupşa şi Bota Costan, le acordă titlul nobiliar lor şi caselor lor şi îi scuteşte de plata tuturor îndatoririlor publice”[27].

Se spune că acest ,,act de nobilitate” principele Sigismund Rákóczy l-a emis în urma partidei de vânătoare pe care el a făcut-o în anul 1607 prin părţile locului, fiind fascinat de frumuseţea şi măreţia pădurilor fără margini de aici.

În anul 1615 Principele Transilvaniei acordă în Măgoaja ,,act de nobilitate, pe care era imprimată o stemă pe cerul azuriu şi un puşcaş în goană” familiilor Cupşa Bota şi Bota Costan”[3].

Tot atunci, se precizează că în localitatea Măgoaja ,,sunt nobili, mari proprietari, Toldalagi Gheorghe de Mănăstireni şi Maxim Vasile de Câţcău, iar Cobârzan Tămaş este jude, Şleam Mihai este jurat” [27].

În prejma naşterii lui Pintea Viteazul, principele Apaffy la Keresztesmezeje înnobilează mai mulţi locuitori ai satului Măgoaja, printre care familiile: Hango Ioan, Cozma Sava, Chirilă Ioan, Buzura Grigore, Chira Luca, Turcu Andrei, Petruţ Petru şi Demian Teodor.

,,La data de 30 martie 1644, Cupşa Bota deţine trei familii de iobagi în zălog de la Gheorghe Toldalagi, familii pe care fişpanul cameral al Dejului le-a confiscat”[27].

1666, este anul cînd se reconfirmă cu titluri nobiliare: Cupşa Gheorghe şi Bota Teodor, credem noi tatăl, respectiv unchiul lui Pintea Viteazul.

Documente existente la Arhivele Statului din Cluj consemnează că, în anul 1669, în Măgoaja existau 11 nobili care locuiau în 13 case cu proprietăţile aferente.

Aceştia aveau în total 33 boi, 17 vaci, 7 cai şi câte 30 de oi fiecare.

La acea dată pe pământurile acestor nobili lucrau 60 de iobagi, împreună cu familile lor care locuiau în 27 de case mici sau în adăposturi şubrede, construite din ,,garduri de nuiele şi lipite cu lut galben”.

Mai exista la acea vreme o pătură privilegiată de oameni, care erau în slujba principelui, puşcaşii.

Aceştia din urmă locuiau, în anul 1661, în 27 de case care aveau tălpile din stejar masiv iar construcţia propriu-zisă era din ,,bârne de lemn” de fag.

Un eveniment deosebit de important are loc în anul 1673, la adunarea nobililor comitatului Solnocul Interior, din care făcea parte şi localitatea Măgoaja, ţinută la Cristeştii Ciceului, cînd se ,,înnobilează preotul român Pop Ignat”[27],[13], (cercetările întreprinse de autor arată că este vorba despre preotul român, născut în Măgoaja, Damian Ignat, care a păstorit aici între anii, 1672-1703 ).

Se presupune că este vorba de nepotul lui Cupşa Bota, rudă apropiată familiei, din care se născu-se, cu puţin timp înainte, Grigore Pintea.

Localnicii consideră numele de Pintea ca o poreclă dată şi care subliniază o anumită trăsătură de caracter măreţie.

,,Porecla de Pintea este consemnată pentru unii membrii ai familiilor Cupşa şi Bota din Măgoaja”[39].

În lucrarea magnifică, cu un pronunţat caracter românesc şi care dezvăluie adevăruri uitate ,,Familii nobile din Transilvania[12], se poate citi ,,Diplomă de înnobilare şi blazon primite de la principele Mihai Apafi, la 6 Mai 1689, de către Grigore Pintea”.

Originalul se găseşte azi la R. A. Budapesta, Tabelul 22 [12].

Se poate remarca că, la numai 19 ani, Pintea Viteazul este înnobilat sau reconfirmată nobleţa familiei.

Prin această diplomă de înnobilare, care se acorda în acea perioadă foarte greu unui român, se dovedeşte, dacă mai era nevoie, că adolescentul Pintea Grigore era pe departe un copil sărman al nimănui, slugă neplătită la stăpân.

Aşa cum era de aşteptat, Pintea este, cu diferite ocazii înnobilat de către Principii Transilvaniei, iar unii îi recunosc rangul acordat înaintaşilor lui.

Tradiţia locului şi cercetările întreprinse în arhivele din Cluj-Napoca, Satu-Mare, Baia Mare arată că bunicii dinspre tată se trăgeau din familiile: bunica din familia Cupşa, iar bunicul din familia Bota.

De fapt, cele ,,două familii mari”[27],[34], prezentate şi în documentele vremii ca existente aici, la începutul secolului al XVII-lea ,,izvoarele maghiare, coroborte cu alte documente ale epocii sunt unanime în a recunoaşte că adevăratul nume al haiducului a fost Holomezei Pintye Gligor.

Acest aspect pare a se confirma prin împrejurarea că Pintea s-a născut ăntr-o casă pe care tradiţia locală o dă ca fiind a familiei Cupşa, descendentă din neamul Botenilor”[12].

Astfel, Ioan Pop Reteganul, intelectual şi povestitor notoriu, care face printre primele cercetări serioase şi nepartinice ,,la faţa locului” cu privire la Pintea Viteazul, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în Măgoaja, îl consideră ,,descendent din familia nobiliară a Cupşenilor din fostul judeţ Someş”[41].

Ioan Pop Reteganul, între anii 1880-1890, în timpul cercetărilor întreprinse, stă de vorbă cu urmaşii lui

Pintea despre înaintaşii lor, este vorba despre preoţii Gavrilă Hango şi Cupşa Victor, din a cărui familie se trage eroul legendar Pintea, născut aici, cu două secole în urmă.

El, după ce timp de cinci ani cercetează, în fiecare vară, la faţa locului, originea lui Pintea, concluzionează că s-ar numi, ,,Pintea Cupşa, născut în Măgoaja aproape de oraşul Dej, localitate aşezată la poalele unor coline aparţinătoare Munţilor Lăpuşului”[41].

Mulţi aveau, la acea vreme, întipărite în minte fapte, locuri şi întâmplări petrecute cu ani în urmă, pe vremea când satul a luat fiinţă şi care era cunoscut în zonă, ca sat de nemeşi.

Satul nou întemeiat, povestesc localnicii, avea obligaţii, faţă de împărat, de-a ajuta cu oaste atunci când imperiul era în război, dar de pe urma acestui fapt aveau şi privilegii.

Mai mult, datorită faptelor de vitejie dovedite pe câmpurile de luptă, Principii Transilvaniei au făcut multe donaţii satului, încă înaintea naşterii lui Pintea, dar şi după aceea, ,,iar pe la 1702, fraţii Cupşa Ioan şi Mihai, care trăiau şi din venitul sării, de la Ocnele Dejului, au fost împroprietăriţi şi cu pământuri” [27].

Casa în care Pintea a slujit ,,ca suflet” – casa Stupului – s-a dărâmat în jurul anilor 1870, datorită vechimii şi structurii slabe.

Ea era acoperită cu ,,goz”(paie) şi era construită în totalitate din lemn de fag, doar tălpile erau făcute din lemn ,,de stejar bărduit”.

Casa era construită din ,,bârne prinse în chetori” fixate în ,,cruce la colţuri”, avea o structură de rezistenţă dată de modul cum erau dispuse încăperile şi nu avea stâlpi de susţinere, nu avea cuie de fie, ci doar cuie din lemn de salcâm, carpen sau jugastru.

Locuinţa era modestă şi era situată ,,După Dâmb”.

Avea două încăperi: cameră ,,cu meşter grindă”, care era lungă cât lungimea casei, şi tindă.

Între bârne avea asezat câte un rând de ,,muşchi de de fag”, care realiza etanşeizarea încăperilor.

Ttinda avea două ieşiri: una prin faţă şi alta prin dos, astfel ca, în caz de primejdie, locuitorul casei să poată fugi.

După 220 de ani de la construirea ei, această locuinţă nu a mai rezistat, lemnul a fost mâncat de ,,carii”, iar urmarea, cu consecinţe dezastroase: totul s-a distrus, deşi localnicii au dorit mult ca ea să rămână peste veacuri.

În multe lucrări [39],[47],[25] este prezentată o casă asemănătoare, în multe privinţe casei descrise de cei

care în anii 1930, bătrâni fiind, povesteau despre adevărata casă în care a crescut şi copilărit Pintea, casă pe care ei au văzut-o şi au ştiut-o ca şi casa lui Pintea.

Ei erau singurii şi puţinii martorii oculari care o mai văzuseră, în fragedă pruncie, dar adevărul este că acea casă, prezentată în diferite ipostaze de diferiţi cercetători, nu este cu adevărat casa în care a copilărit Pintea.

Această casă pozată prin anii 1930-1955 seamănă doar cu vechea casă dispărută prin anii 1870.

Originea lui Pintea, după mamă, este analizată în mai multe lucrări.

Unii spun că şi ea este din satul Măgoaja.

Cei mai mulţi spun că provine de pe valea Izei.

Se poate lua în calcul varianta aducerii ei ca noră în familia Cupşa, din Maramureşul istoric.

,,Mama lui Pintea provenea dintr-o familie de ţărani liberi din părţile văii Izei”[5], adusă în Măgoaja de tatăl lui Pintea.

Nu ne surprinde afirmaţia, dacă luăm în considerare că Pintea face parte din a treia generaţie de la înfiinţarea satului Măgoaja, în anul 1588, iar obiceiul era ca bărbaţii să-şi ia neveste de dincolo de deal, din Maramureşul de unde au venit, ca să întemeieze satul.

De abia pe la mijlocul secolului al XVIII-lea existau destule familii neîrudite în localitate, ca să se poată face căsătorii locale.

Nicolae Nilvan în ,,Pintea Viteazul”, publicată în ,,Gutinul” [33], subliniază de asemenea, originea nobiliară a lui Pintea: ,,în documentele vremii Pintea este numit Hollómezei Pintea Gligor, Hollómezei (Măgoaja n.a.) desemnând ascensiunea nobiliară a lui Pintea şi, totodată, locul de naştere, satul Măgoaja”[33].

Harnicul şi apreciatul istoric Gavril Hango[25] precizează că ,,predicatul Hollómezei, pus înaintea numelui propriu, aşa cum apare el în documentele maghiare”, certifică, de fapt, titlul nibiliar a lui Pintea.

Istoriografia maghiară nu greşeşte niciodată când este vorba de-a recunoaşte un titlu nobiliar şi, mai ales, atunci când este vorba de un român.

Diploma din anul 1734, dată de Conventus Beatae Mariae Virginis de Colos Monostra şi care face referire şi la diploma din 1689, stă dovadă fără dubii că înaintaşii lui Pintea au fost înnobilaţi încă din anii 1607 şi sunt reconfirmaţi în anul 1650 şi după.

Pe lângă documentul amintit mai sus, Hango citează alt document ,,original datat în anul 1762, care arată că haiducul Pintea Viteazul aparţine familiei Cupşa din satul Măgoaja”[12].

Nobiles Gregorium Pop al Markus et Ioannem Markus al Literatum, et Teodoro Pintye ac Elie actelati Gregoriu Pop Fillis..[25].

Cine altul decât cel faţă de care a luptat până la moarte Pintea, Francisc Rákoczi al II-lea, putea să-i indice originea şi locul naşterii prin enumerarea faptelor de vitejie ale celui care a fost ,,Hollómezei Pintea yr”[46].

Redescoperirea acestor documente inedite rezolvă problema mult controversată a originii şi locului de naştere al celui care a fost ,,Hollómezei Pintea Gligor”[46],[25].

Un alt mare admirator al Viteazului din munţii Maramureşului, Pintea Viteazul, este Constantin Prichici, care în lucrarea:

,,Haiducul Pintea Viteazul în tradiţia poporului nostru”[39], demonstrează că a făcut cercetări pe tot cuprinsul Transilvaniei pentru a descoperi urme ale existenţei lui Pintea:

,,Confruntarea datelor istorice cu cele tradiţionale am făcut-o la Măgoaja (Studiu realizat prin 1954 de neobositul cercetător şi muzicolog Constantin Prichici n. a.). Din cele relatate de bătrânii satului: Gheorghe Cupşa, de 76 ani, Loghin Pintea, de 76 ani, Vasile Suson de 77 ani, Petruţ Petre, de 74 ani, şi Gheorghe Cupşa II, de 74 ani, reiese aşa cum ne-a spus Vasile Suson, că: neamul lui Pintea se trage din Cupşa, cari-s viniţi aici din vechime de la Cupşăni, aproape de Târgu Lăpuşului” [39].

Desigur că şi din cercetările realizate de autor, la faţa locului, în Măgoaja, reiese, dacă mai era nevoie, că Grigore Pintea zis Viteazul provine din familia Cupşenilor, cea mai veche familie, care în secolul al XVI-lea a întemeiat satul şi care a dat cele mai mari familii de aici, împreună cu familia Bota.

În arhivele din Cluj ale Episcopiei Ortodoxe Române[62] şi în lucrarea monumentală, ,,Solnok-Dobokavarmeghe Monographája”[27], se fac multe referiri la evoluţia în timp a satului Măgoaja.

Am considerat benefice pentru cercetările viitoare citarea unor surse direct în limba maghiară, limba în care se emiteau cele mai multe documentele în acea perioadă.

1644 márczius 30-án, Toldalagi Györgytől Kupsa Bota zálogba birt 3 jobbágyot,ezeket Alvinczi András kamaraispán a deési kamarához foglalta.

(La 30 martie 1644, Cupşa Bota a primit împrumut trei iobagi de la Toldalagi Gheorghe pe aceştia Alvinţi Andraş i-a primit ca zălog[27].

,,La data de 16 mai 1689, la Făgăraş, principele Apaffy Mihály pe fraţii, Marcu Grigore şi Marcu Ioan fiii lui Pop Grigore, iar numiţii, Pintea Tivadar şi Ilie în persoană şi împreună cu proprietăţile lor sunt numiţi boieri şi în acelaşi an primesc titlul oficial, în prezenţa nobililor : Cupşa Lupul, Bota Gheorghe, Chira Tur, Bota Achim, Bota Marc, precum şi în prezenţa puşcaşilor principelui : Şleam Mihai, Chira Albastru şi Marcu Tivadar.

Tot atunci sunt recunoscuţi ca boieri posesori de localitate Bota Tivadar cu mai mulţi iobagi şi seniorul Ion Toldalagi de Iclod, publicarea a avut loc 1690 ”[27].

Măgoaja este cunoscută astăzi în întreaga ţară prin multitudinea de lucrări inedite care îl prezintă pe neînfricatul haiduc Pintea Viteazul.

Măgoaja este locul său de naştere, loc unde tradiţia orală îi păstrează şi-i cântă până în zilele noastre faptele de glorie şi vitejie.

,,Grigore Pintea este un erou al luptelor de apărare a valorilor etnice şi împotriva regimului de asuprire al habsburgilor”, scrie cunoscutul profesor şi scriitor prof. dr. Nuţu Roşca.

El s-a ridicat şi împotriva celor care, la un moment dat, au atentat la dreptul de credinţă strămoşească al bunilor şi străbunilor săi ,,Grigore Pintea a luptat cu înverşunare, pentru apărarea Bisericii Ortodoxe contra unirii”[38].

Stămoşii şi înaintaşii haiducului de codru Pintea Viteazul au marcat, zonal, începutul secolului al XVI-lea şi secolul al XVII-lea prin activităţile de războinici împotriva turcilor şi tătarilor, fie în slujba Principilor Transilvăneni, fie luptând pentru dreptate naţională şi socială.

Pintea Viteazul nu a apărut ca o stea singulară întâmplătoare pe frontispiciul luptei pentru dreptate, în Maramureş şi în Transilvania.

Înaintaşii lui i-au fost model de bărbăţie şi i-au insuflat curajul de erou legendar.

1.2 Strămoşi şi locuri, în legendele locale

1.2.1 Aici s-au stabilit primii locuitori ai satului. Valea Caselor[59]

Primii locuitori ai satului Măgoaja s-au stabilit cam la doi kilometri de actuala vatră a satului, acolo unde şi azi oamenii locului denumesc acel rotocol de pământ fertil Valea Caselor.

Protejaţi de dealurile împădurite, care-şi coboară podoaba până în buza pârâului care duce domol la vale bucăţi din roca smulsă din Dealul Cornii, sătenii au vieţuit aici zeci de ani, durându-şi în timp case trainice din lemn şi piatră până cam prin anii 1610.

Puhoaiele primăverii duceau de cele mai multe ori la vale tot ce agonisise oamenii locului, iar torenţii înspumaţi biciuiau cu tărie tot ce întâlneau în cale.

Astfel, după o iarnă care cu greu se lasă ademenită să plece de soarele timid al primăverii, veniră în sfârşit vremuri mai blânde, cu soare strălucitor ca niciodată, care înveseli copiii satului.

Bucuria le fuse de scurtă durată, căci vuiet de ape învolburate, cum nu mai fusese auzite şi văzute niciodată, se prăvăliră cu toată furia asupra caselor părăsite în grabă de către oamenii uluiţi în neputinţa lor.

Totul a durat o săptămână întreagă, până când toată zăpada de pe Faţa Cornii se topi şi se prăvăliră la vale ca un potop mistuitor, nemaicunoscut, ducând cu el spre Someş tot ce se înălţase în decursul anilor în Valea Caselor.

Nici hoardele răzleţe, nici năvălitorii fără milă, de-a lungul timpurilor, nu au făcut atâta stricăciune ca răzbunarea fără margini a naturii, iar jalea şi-au spus-o, şi-au cântat-o oamenii în nemuritoarele doine şi-n veşnicele poveşti, care au dăinuit vii până în zilele noastre.

Totul a fost prea mult, nu se mai putea îndura, bătrânii satului au hotărât ca vatra satului să fie părăsită, după ce vor respecta un obicei vechi a cărui obârşie se pierde în negura vremii, şi anume locul trebuie părăsit, dar numai după ce va fi arat şi grăpat.

Se mutară, la un ceas de mers, pe cealaltă vale mai largă, vale care izvora din Vârful Arţăriş.

Locul ales era mai bun, dar aici puteau fi atacaţi mai uşor de cetele duşmane, care, atunci când te aşteptai mai puţin, năvăleau asemene torentelor care porneau din Dealul Cornii.

Au trecut zeci de ani până ce oamenii locului şi-au durat şi aici case vrednice de admiraţie, dar în fiecare an trebuiau să se lupte cu cetele păgâne, mulţi morţi erau de ambele părţi, sătenii îşi îngropau creştineşte morţii, dar leşurile străinilor erau lăsate, în semn de blestem, să le mănânce corbii.

Aşa se face că locul a devenit unul unde permanent se adunau să cuibărească corbii.

Sătenii l-au numit Dosul Corbilor.

Corbii au convieţuit împreună cu oamenii prin acele locuri până prin anii 1905, când se spune că datorită lipsei de hrană, ultima pereche de corbi, care a fost văzută cuibărind aici, a plecat.

De atunci niciodată nu au mai fost văzuţi corbi prin părţile locului.

Oamenii bătrâni mai spun că în urma unei încăierări între soldaţii austro-ungari, trimişi să ducă la oaste florile satului şi oamenii locului, când mulţi oameni au murit din ambele tabere, nu a mai fost cine să-i îngroape, într-o singură zi, iar corbii i-au mâncat până a doua zi pe toţi, astfel că bătrânele satului, purtătoarele de blesteme, împreună cu cei rămaşi vii, au blestemat corbii să nu mai poată cuibări niciodată prin părţile locului.

Legenda se adevereşte, rareori stoluri răzleţe de corbi pot fi văzuţi trecând peste sat, dar niciodată nu se aşează, ca să rămână prin părţile locului.

Ce a rămas este locul ce poartă şi astăzi numele corbilor, care s-au asociat cu oamenii într-o vreme pierdută în lungul şir al anilor trecuţi.

Dealul lui Damian[63]

Era la mijlocul veacului al XV-lea.

Au avut loc mai multe invazii ale turcilor în bazinul Râului Someş, nefiind cruţate aşezările Căşeiu, Rugăşeştii, Chiuieştii şi Măgoaja.

Nimic din ce poate fi mai pustiitor nu poate fi comparat cu aceste adevărate orgii ale cruzimii şi dezmăţului, practicate de către cei mai barbari dintre barbari.

După fiecare jaf practicat, vaiete de jălanie şi ţipete de moarte se auzeau din cele patru zări, fără ca cineva să poată domoli durerea nemărginită pricinuită prin pierderea copiilor dragi luaţi în robie, casele arse şi toată agoniseala luată cu forţa de neamul nemilos al păgânilor.

Niciodată în întreaga dezvoltare a multor localităţi din Transilvania existenţa lor nu a fost pusă în pericol ca în această perioadă neagră, care nu trebuie uitată.

Lupta pentru existenţă a fost de cele mai multe ori dusă inegal, între nişte hoarde bine înarmate împotriva unor oameni neajutoraţi, de cele mai multe ori surprinşi nepregătiţi şi împrăştiaţi la munca câmpului.

După prima năvălire, bătrânii satului Măgoaja au hotărât că, în cazul turcilor, e nevoie ca cineva să poată să-i anunţe din timp, pentru a se pregăti de plecare în pădurile din jurul satului, ştiut fiind faptul că turcului nu-i este mai frică de nimic, decât de intrat în codru, unde se poate aşteapta la orice necaz.

Pentru aceasta, au hotărât ca cel mai înalt deal din partea de sud a satului să fie dat în folosinţă veşnică celui care zi şi noapte va păzi cu străşnicie intrarea dinspre Someş în sat, iar sătenii vor afla cu cîteva ore înainte cum că turcii vin din nou.

Au hotărât ca semnul să fie un fum gros, care se va înălţa din acest vârf de deal, fum care se poate vedea din oricare parte a hotarului.

Cel mai vrednic om din sat, pe numele său Damian, s-a angajat cu jurămînt de moarte că va păzi cu străşnicie hotarele satului, aşa că acest deal a primit numele lui, Dealul lui Damian, nume care s-a păstrat până în zilele noastre.

O frumoasă poveste spune că atunci când turcii au năvălit iarăşi, un fum gros şi negru a acoperit cerul, iar flacăra lui lumina noaptea ca şi ziua, astfel că turcii, care se trăgeau din părţile Asiei, au crezut că un vulcan erupe, iar lava lui îi va acoperi în cel mai scurt timp.

Astfel, au luat-o la fugă, fără să mai semene durere şi ură ca altă dată.

Oamenii locului, văzând focul, au fugit toţi în pădure, după ce şi-au luat cu ei tot ce le-a stat în cale şi le era de folosinţă.

Au aşteptat cu sufletul la gură să-şi vadă arzând casele rămase în urmă, dar erau cu ochii aţintiţi şi la Dealul lui Damian, aşteptând să vadă focul stins, semn că turcii nu mai vin.

Focul, însă, a ars fără încetare, o săptămână, zi şi noapte.

Noaptea se vedea din lunca Someşului, iar dinspre Lăpuş întreaga zare era luminată noaptea ca şi ziua.

După o săptămână de aşteptare, cete de oameni, fără copii, au pornit spre sat să vadă cu ochii lor ce s-a întâmplat de fapt, dacă casele ridicate cu atâta trudă mai sunt sau au fost arse, aşa ca altă dată.

Satul era aşa cum l-au lăsat, nici urmă de turci.

S-au întors între timp şi iscoadele, care le-au relatat că turcii fugiseră.

Erau acum departe, iar ei îşi puteau vedea ca mai înainte de treburile zilnice.

N-au uitat nici pe binefăcătorul lor Damian, care, în acele momente de restrişte a vegheat şi a dat dovadă de mult curaj şi isteţime.

Damian le povestise cum, împreună cu cei şase feciori ai săi, a tăiat întreaga pădure de pe deal, a făcut o vatră mare de lemne, care era zi şi noapte pregătită să i se dea foc.

Cum lemnele au stat doi ani la soare, ele s-au uscat, iar când valea Chiuieştilor s-a înnegrit de hoardele barbare, el a dat foc muntelui de lemne, care a ridicat flăcări până la cer, lăsând să se creadă că dealul arde.

Oamenii, de bucurie mare, au sărbătorit zile în şir uitând de necazurile vieţii.

Copii lui Damian s-au căsătorit cu fete din sat, iar tatăl lor le-a dat ca zestre dealul lui, pe care l-a împărţit în şase părţi.

Urmaşii lui Damian îi regăsim printre preoţii satului (Damian Ignat şi Damian Ioan).

Şi azi dealul e pleşuv.

În zona în care a fost defrişat, dealul a rămas fără pădure tocmai ca de aici să se poată vedea în cele patru zări, iar sătenii să ştie că nimeni nu poate intra la ei în sat fără ca să se dea de veste.

Se crede şi azi că pe vatra focului mistuitor, vatră care s-a păstrat o sută de ani, fiidncă datorită căldurii degajate prin arderea lemnului uscat s-au topit şi pietrele din jur, iar vegetaţia nu a apărut multă vreme, locul a rămas pleşuv pînă în zilele noastre..

La poalele lui, o vale aproape seacă, în cea mai mare parte a anului Valea Cocii, şerpuieşte de la nord spre sud străjuită pe alocuri de sălcii care, în bătaia vântului, ating apa unduind-o mereu şi-n linişte.

Din când în când, păsări de pradă sparg liniştea zilei cu strigăte ascuţite, în timp ce anotimpurile se scurg în tiparele vremurilor apuse.

Informatica C++

1. Aspectele unui limbaj de programare

Pentru a putea comunica într-un mod inteligent şi eficient cu calculatorul este nevoie de un limbaj de programare.

Regulile de comunicare trebuie respectate cu stricteţe.

Atunci când ajungem să creăm un program cunoscând limbajele de programare putem spune că suntem un programator.

Toate programele trebuie să aibă un scop; Scopul este acela de a obliga calculatorul să facă ‚,ceva,,.

Programele de cele mai multe ori le facem nu pentru noi, sau mai bine zis, nu numai pentru noi, ci şi pentru alţii.

Orice program realizat care nu corespunde cerinţelor utilizatorului nu se poate numi program.

Pentru a satisface cerinţele impuse unui limbaj bine structurat este nevoie de aplicarea următoarelor reguli:

Ø semantică-aplicarea corectă a sintaxei elementelor;

Ø pragmatică- modul de utilizare a elementelor limbajului.

1.1. Care din cele două; C sau C++?

Nu putem merge mai departe până nu reformulăm unele afirmaţii. În primul rând vom spune câteva cuvinte despre C++, pentru începătorii.

Ei sunt cei mai derutaţi de C++, după ce şi-au început ucenicia în programare, înţelegând limbajul C.

Limbajul C++, nu este altceva decât o versiune extinsã şi îmbunătaţită a lui C, care aşa cum am spus a fost conceputã pentru programarea orientatã pe obiecte.

Mai mult, limbajul C++ poate fi învăţat uşor fără a avea cunoştiinţe despre limbaje de programare, de către cei care au o pregătire medie.

Cu alte cuvinte C++ poate fi învăţat cu uşurinţă de către cei ce doresc să programeze, chiar dacă nu au făcut aceasta niciodată, în nici un program.

Ţinând cont că programul C++ a fost conceput pe structura lui C, vom putea programa în C++ chiar dacã nu cunoaştem C şi începem cu C++.

În consecintă, toate aplicaţiile realizate în acestă carte în limbajul C pot fi rulate fără probleme şi pentru C++.

În prezent, şi cu siguranţă în viitor, majoritatea programatorilor vor scrie şi utiliza programe în C şi nu în C++.

Limbajul C++ a fost conceput mai ales pentru programarea orientată pe obiecte, care încorporează principiile programării structurate, dar adaugă şi obiectele.

Dacă programarea obiectuală este foarte eficientă pentru o anumită clasă de teme de programe, multe programe pur şi simplu nu beneficiază de aplicabilitatea acesteia.

În consecintă, ”vechiul cod C”va dăinui foarte mult timp de acum înainte fără să-l putem ignora în totalitate.

Nu vom întâlni azi decât “compilatoare de C/C++, sau pur şi simplu” compilatoare de C++.

Această situaţie ridică în mod normal următoarea întrebare:”Un compliator de C++ poate lucra în programe C?”.

Rãspunsul este afirmativ. În consecintã dacã aveti de-a face cu un compilator care-şi spune ”compliator C++”, nu vă faceţi probleme.

Este tot un compilator complet compatibil cu standardele ANSI.

1.2. Totuşi limbajul C++!

Apărut dintr-o necesitate, ca limbaj care adaugă limbajului C suportul necesar programării obiectuale, C++ s-a răspândit foarte rapid ajungând astăzi, probabil cel mai utilizat limbaj de programare în firmele producătoare de software.

Odată cu programarea orientată pe obiecte, C++ a adus şi unele simplificări, raţionalizări şi extensii limbajului C.

Deci, C++ este o extensie a limbajului C si această extensie s-a realizat o dată cu introducerea claselor, ceea ce a permis programatorului să îşi poată crea tipuri de date complexe, care la rîndul lor înglobează alte date, dar şi operaţii ce acţionează asupra lor.

Aceste tipuri definite clase pot la rândul lor să fie integrate în programe foarte uşor la fel ca în cazul structurilor.

Astfel C++ devine mai uşor de folosit, înlocuind limbajul C şi în aplicaţiile în care nu se foloseşte programarea orientată pe obiecte.

Pentru a evita erorile aceste inovaţii trebuie însă cunoscute.

Chiar dacă nu aveţi experienţă de programator, probabil cunoaşteţi termenul de structurat pe blocuri, aplicat unui limbaj de programare.

Deşi acest termen de limbaj structurat pe blocuri nu vizează în mod strict limbajul C, acesta îl foloseşte şi este cunoscut sub denumirea de limbaj structurat.

Dacă facem comparaţie între C şi alte programe, cum sunt ALGOL, Pascal sau Modula-2 etc. observăm unele asemănări.

Spuneam că C nu este un limbaj structurat pe blocuri pentru că astfel de limbaje permit declararea procedurilor sau a funcţiilor în interiorul altor proceduri sau funcţii.

Limbajul de programare C nu permite crearea de funcţii în interiorul altor funcţii.

Să vedem atunci care este caracteristica distinctă a unui limbaj structurat faţă de un limbaj structurat pe blocuri.

Limbajul structurat are codul şi datele compartimentate, cu alte cuvinte are capacitatea de-a se separa de un program şi de a ascunde faţă de restul acestuia toate informaţiile şi instrucţiunile necesare pentru îndeplinirea unei anumite sarcini.

Folosirea subrutinelor îi permite limbajului C/C++ modalitatea de a obţine această compartimentare, aceste subrutine folosesc variabile locale.

Dacă în timpul realizării unui program veţi folosi variabile locale, şi cu siguranţă veţi folosi, puteţi scrie subrutine astfel că evenimentele care survin în interiorul acestora să nu determine efecte secundare altor componente ale programului.

Aceste avantaje majore permit limbajelor în C/C++ să partajeze secţiuni de cod.

În timpul programării de cele mai multe ori veţi fi nevoiţi să creaţi funcţii compartimentate. In acest caz noi trebuie să ştim ce anume realizează aceste funcţii, nu şi cum procedează funcţia respectivă.

Un singur lucru trebuie avut în vedere în aceste cazuri, utilizarea excesivă a variabilelor globale (acele variabile cunoscute în întreg programul) va duce la apariţia unor disfuncţionalităţi în program care vor favoriza în cele din urmă efecte nedorite.

Dacă utilizăm un limbaj structurat avem posibilitatea de-a realiza variante multiple de programe.

Realizarea acestor programe este posibilă şi datorită accesul în mod direct la diverse structuri de tip buclă, cum sunt while, do-while şi for.

Precizăm aici că într-un limbaj structurat, utilizarea instrucţiunii goto este nerecomandată sau în unele cazuri interzisă.

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!